luni, 6 iulie 2015

ARCHEUS 2015

Tabăra Naţională de Literatură şi Arte Plastice „Archeus” a ajuns la ediţia a X-a

Sâmbătă, 11 iulie 2015, ora 13,oo la Casa Marchiş din Ocoliş, va avea loc deschiderea oficială a celei de-a X-a ediţii a Taberei Naţionale de Literatură şi Arte Plastice „Archeus” 2015.
Pe lângă invitaţii permanenţi ai taberei, prozatorul Ioan Groşan, poetul Ion Mureşan, parodistul Lucian Liviu Perţa, aceştia vor avea la rândul lor invitaţi din Bucureşti.
 De remarcat faptul că la secţiunea Arte Plastice vor participa sculptori şi pictori din Polonia, Germania dar şi valoroşi artistici plastici români din centre cu tradiţie precum Cluj Napoca, Sighetu Marmaţiei şi Baia Mare.
Fundaţia Culturală „Archeus” şi amfitrionul manifestării, dr. Ioan Marchiş este sprijinit şi la această ediţie jubiliară de către Direcţia Judeţeană pentru Cultură Maramureş, de Consiliul Judeţean Maramureş, de Primăria Baia Mare şi de către alţi sponsori fideli şi generoşi actului cultural de la Ocoliş.


                                                                         Gelu Dragoş

duminică, 5 iulie 2015

Virtuţile sculpturale ale lemnului

Miturile omenirii sunt un fel de istorie depozitată simbolic în straturi, scufundată în mâlul fertil al inconştientului colectiv, aşa cum defineşte Jung acest termen, mâl care însă ascunde nu numai miturile genezei omenirii şi a faptelor sale, ci mituri ale matricei simbolice ale substanţelor primordiale, aşa cum demonstrează întreaga aventură a alchimiei medievale.
Miturile, de aceea, pot să exprime şi zeităţile unor arbori, a unor locuri, pietre, munţi etc. În acest context s-a născut în omenire, poate mai înainte, dar şi paralel cu epoca pietrei, o epocă a lemnului care a însoţit preistoria şi istoria până astăzi.
Mitul lemnului este vechi cât omenirea. El a hrănit, apărat şi conservat vechile culturi. Lemnul a fost leagăn, casă, unelte şi instalaţii, mijloace de transport pe uscat, pe apă şi cer, dar şi haină de mormânt, casă de veci, sarcofag, sicriu, barcă de trecere în lumea de dincolo.
Fără lemn, greu ne putem imagina existenţa pe pământ a omului şi devenirea lui în istorie. Fără lemn nu ne putem imagina tehnica, transporturile, locuinţele etc. Lemnul a încălzit omul, i-a oferit adăpost, ascunziş, umbră, loc de vânat. Lemnul a fost baza materială a primelor instrumente şi arme: arcul, suliţa, ghioaga, apoi roata, atelajele, instalaţiile de apă (morile, vâltorile, pivele etc.). Fără lemn omenirea nu ar fi călătorit pe apă şi nu ar fi putut lucra în mine pentru a scoate minereurile atât de necesare tehnicilor industriale. Lemnul a fost făcut casă, mobilă, obiect de artă şi podoabă, dar şi obiect de joacă, competiţie şi divertisment. Din lemn s-au cioplit zeităţi, statuete, temple, vase funerare sau casnice.
Vechii indieni considerau că fiecare copac are o zeitate. Şi azi, în Maramureş, ţăranii îşi cer iertare lemnului când îl exploatează. Bunicul meu care era dulgher şi sculptor, fierar şi vânător, pescar, păstor şi agricultor, spunea că dacă tai neapărat un lemn -din el să faci numaidecât o grindă sau scânduri, însă să nu îl strici şi să-l tai de foc dacă e bun de construcţie, să nu-l risipeşti, să nu-ţi baţi joc de el. Iar tatăl meu îmi spunea că trebuie să te gândeşti de două ori când tai un lemn, dacă nu cumva poţi găsi o altă soluţie ca să-l salvezi. Eu m-am învăţat să construiesc din lemn, să-l dulgheresc şi mai puţin să-l decorez, să-l lovesc cu dalta, să-l zgrafitez sa sau să-l sculptez.
Din lemn, maramureşenii fac adevărate minuni de arhitectură prin casele şi turnurile bisericilor de lemn (cele mai înalte din lume) şi porţile maramureşene, miraculoase simboluri ale derulării veacurilor de lemn în Maramureş.
 Poarta
 Poarta de lemn este un element simbolic ce se sacrifică pe sine pentru a conferi posibilitatea trecerii, a racordului între contrarii, simbolizând căldura primordială ce uneşte contrariile ( Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978, p. 65;), le articulează şi le dă rost. Poarta instituie ritualul. Ea este opusul Stâlpului ca structură spaţială şi ca sens. „Poarta sau uşa simbolizează locul de trecere dintre două stări, dintre două lumi, dintre cunoscut şi necunoscut, dintre lumină şi întuneric, dintre bogăţie şi sărăcie. Poarta se deschide spre un mister. Dar ea are şi o valoare dinamică, psihologică; căci ea nu marchează doar un prag, ci îl şi invită pe om să îl treacă. Poarta este o invitaţie la călătorie spre un alt tărâm… Trecerea prin poartă este, cel mai adesea în sens simbolic, o trecere de la profan la sacru” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Polirom, Iaşi, 2009, p. 123). Este inutil să elucidăm mai departe infinitele sensuri ale acestui simbol fără a coborî într-un exemplu concret cum este cel al porţii maramureşene, a cărei specificitate este organizarea unui spaţiu al său încastrat de patru stâlpi de lemn.
În mod ideal, poarta este spaţiul zero al zonei spaţiale A, în momentul când această zonă trece în zona B, (Poarta fiind momentul zero al ambelor capete de zone spaţiale). În mod real, poarta cu patru stâlpi organizează un „spaţiu poartă”, numit de Mircea Eliade „spaţiu sacru”, spaţiu al ambiguităţii fecunde a contrariilor: „Această posibilitate de transcendenţă este exprimată la nivelurile de cultură mai arhaice, prin diferitele imagini ale unei deschideri: aici, în incinta sacră, comunicarea cu zeii devine posibilă, în consecinţă trebuie să existe o «poartă» către înalt, pe unde zeii pot coborî pe pământ şi pe unde omul poate urca simbolic în cer”. (Mircea Eliade, Sacrul şi Profanul)
Acest mod de concepere a porţii, ce duce la prelungirea spaţiului simbolic în spaţiu fizic, produce concentrarea spaţiului real în sensul în care în spaţiul porţii „înăuntrul” sau „afară” îşi întârzie fiinţa în poartă, îşi prelungeşte agonia, îşi îndulceşte chinul şi spaima de a deveni altceva, adică opusul lui. Dilatarea acestui spaţiu simbolic, mai precis intrarea lui în spaţiul real, dă naştere unui loc sacru, unui spaţiu în afara spaţiului, unui spaţiu semnificativ. Acest spaţiu conferă psihicului odihnă, căci în spaţiul porţii nu suntem nici înăuntru, nici afară, suntem „în poartă”, adică pe buza timpului, în locul în care timpul se intersectează cu spaţiul şi se anulează reciproc din senzaţie de prea-plin. În această clepsidră, care este poarta, spaţiul profan se concentrează într-atât încât să ofere timpului puteri magice de retrăire, de anulare a ireversibilităţii lui, conferind gândului putinţa de a fiinţa în real, de a întârzia în lucruri, vertebrând acolo un limbaj epurat de orice podoabă, un limbaj semnificativ al începutului. În poartă, atât zeul cât şi omul, se pot odihni „de sine”. (vezi Planşa 1)
Acest spaţiu concentrat al porţii întârzie paşii noştri în cumpăna trecerii obligând timpul să se dilate pentru a oferi posibilitatea de a alege. Căci aflaţi în poarta cu patru stâlpi nu suntem nici înăuntru nici în afară, secunda trecerii dilatându-se, dă posibilitatea reîntoarcerii, a eventualei corectări a intenţiei. Astfel, ca răspuns, secunda dilatată oferă spaţiului putere metafizică. Nu din lipsă de curaj, de teama lumii de partea cealaltă a porţii, întârziem în poartă, ci din nevoia de împărtăşire, din ambiguitatea dătătoare de metafizică, oferind spaţiul necesar împodobirii gândului. Aici, în poartă, se naşte gramatica lucrului şi a gândului, comuniunea lor. Aici, energia materiei devine gând. Căci ce altceva este poarta decât simbolul omului în consens cu cosmosul, căci ce altceva e acoperişul ei decât cerul, iar pragul – pământul? Omul o sfinţeşte şi se lasă sfinţit de ea. El este poarta prin care transcendenţa se ontifică prin unica ei posibilitate de a cădea în ambiguitatea materie-spirit, adică OM.
Poarta este modelul omului universal. Omul este poarta lui Dumnezeu spre murire, este o scară spre cer şi totodată o coborâre spre OM. De aceea ea leagă cerul de pământ prin simbolul ei intrinsec, aşa cum funia cioplită pe poartă este ecoul aceluiaşi sens al ei, ca un simbolic pleonasm al semnificaţiei oferite de însăşi construcţia simplă a trupului ei. Căci un lucru spune ceva prin el însuşi, aşa cum funia de pe poartă ilustrează mai adâncul sens al însăşi fiinţei porţii, pentru că poarta este o scriere (ca şi casa şi uneltele omului primitiv) mult mai gravă decât orice semn încrustat pe aceste obiecte care are rol de decor, de ilustraţie a unui sens deja spus, prin însăşi construcţia formei în care s-a născut gata spus, gata exprimat. Căci naşterea şi moartea unei forme stau în sensul ei care există deja – în sine – în mod virtual, la naşterea ei. De aceea cel mai limpede limbaj e cel al formei în sine epurate de decorativ.
Podoaba trebuie să fie în consens cu forma şi nu în opoziţie cu ea. Podoaba nu trebuie să strivească forma, ci să o pună în valoare, sprijinindu-se pe însăşi arhitectura ei intimă. Se produce o dezbinare între decorativ şi sens – atunci când decorul excesiv devine semn al neputinţei sesizării esenţei. (În tragedia greacă, corul nu poate înlocui piesa pe care o comentează).
Până unde poate decorul întinde forma? Foarte departe: până când decorul subjugă forma şi îi înlocuieşte sensul prăbuşindu-se tragic în sine din lipsă de osatură. Decorul excesiv şi neizvorând din intimitatea formei (căci forma în sine nu e niciodată nudă – ea se naşte gata decorată, îmbrăcată în ea însăşi), derutează forma în tendinţa ei de întoarcere perpetuă în sine şi nu i se permite decât să deformeze obiectul în elucubraţii armonice cu forma de bază, orice exagerare ratând armonia, liniştea de acasă a formei. Acasă la ele formele se luptă cu decorul, îl ţin la poartă, cochetează cu el, şi din această iubire se poate naşte armonia. Cele mai simple obiecte primitive evită decorul, îl ocolesc, preferând un limbaj simplu, al formei, o muţenie semnificativă a formei în mormântul sensului ei funcţional.
Odinioară, aceste porţi erau încrustate cu semne sacre care s-au transmis de la omul neolitic încoace, prin piatră, ceramică, lemn.
Poarta face posibil consensul omului cu Universul la toate nivelurile lui. De aceea casa, poarta, veşmintele, sunt tot atâtea cuvinte ce se articulează într-o limbă mai mult sau mai puţin decorată, o limbă care nu-şi are traducere, o limbă care se exprimă prin esenţa existenţei însăşi, prin o limbă care echilibrează Fiinţa.
 Structură şi formă
 Lemnul este viu şi atunci când e uscat. Elasticitatea lui nu dispare niciodată. Omul a căutat să cunoască posibilităţile acestui material şi să le folosească adecvat. Lemnul moale se foloseşte la vase casnice, la sculpturi decorative şi icoane ori podoabe. Lemnul de esenţă tare se foloseşte la vapoare, case, arme, fortificaţii, poduri. Lemnul elastic la arcuri, cel rigid la infrastructura caselor şi cetăţilor. Lemnul preţios, ca abanosul, nucul, trandafirul, mahonul şi multe alte specii sunt folosite la obiecte de lux şi podoabe. Lemnul fără aceste calităţi, cum e fagul, frasinul, carpenul, e folosit pentru foc sau construcţii secundare şi anexe.
Lemnul cu fibră liniară, cum e cedrul, molidul şi bradul, se foloseşte pentru scândură sau şindrilă, pentru mobilă şi bărci.
Lemnul învechit şi dur se foloseşte pentru structuri de rezistenţă şi părţi din construcţie exploatate mai intens cum sunt pragurile, grinzile, gardurile.
Lemnul preţios se poate modela aproape ca lutul. Din teiul moale ca mierea s-au făcut din Antichitate şi până azi miraculoase şi perfecte statui lucrate cu o măiestrie extremă. Lemnul este aproape haina omului în viaţă, este leagăn, dar şi sicriu. Iată cum se cutremură metafizic poetul Lucian Blaga admirând lemnul: „ …Gorunele din margine de codru / de ce mă-nvinge / cu aripi moi atâta pace / când zac în umbra ta
şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă? / O, cine ştie?- Poate că / din trunchiul tău îmi vor ciopli / nu peste mult sicriul / şi liniştea. / ce voi gusta-o între scândurile lui / o simt pesemne de acum. / o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet şi mut / ascult cum creşte-n trupul tău sicriul, / sicriul meu / cu fiecare clipă care trece, / gorunule din margine de codru.” (Lucian Blaga – Gorunul)
Lemnul este cald ca şi omul, este dur ca şi omul, este frumos, elastic sau rigid, moale sau rigid, catifelat sau alunecos. Lemnul zideşte splendide poduri şi punţi, flote şi oraşe, dar virtuţile lemnului se adună toate mai ales în miraculoasele instrumente muzicale atât de celebre. Se spune că Stradivarius amesteca lacul viorilor sale cu sânge uman (propriul sânge). Există în istorie legende şi mituri despre viaţa şi miracolele lemnului. Lemnul are ecou. El şopteşte şi cântă, sună grav ca o toacă, ca un bucium, ascuţit ca un fluier sau înalt şi dumnezeiesc ca o vioară.
Lemnul este frate cu omul. El este o altă stare a omului. Este omul în altă dimensiune. Virtuţile lemnului sunt asemănătoare virtuţilor omului. E viu. Construieşte o operă. Întră în cultură. Este nemuritor.
A fost o vreme întinsă pe parcursul a zeci de mii de ani fără de care nu ar fi apărut istoria, vreme când lemnul era şi casă şi masă şi hrană şi tehnică şi cultură. Era viaţă pentru om. Acele dovezi din acele timpuri nu mai există azi. Pentru că lemnul, asemenea omului, putrezeşte, însă construieşte verigi către viitor, intră în genetica şi reflexul omenirii, în respiraţia şi mitologia ei.


                                                                              dr. Ioan MARCHIŞ

Poezia lui Traian Velea ca mod de a-L iubi și certa pe Dumnezeu

A apărut recent, în sfârșit, cartea de poezie (prima) a băimăreanului Traian Velea, Iubi-te-voi, Doamne! (Ed. Galaxia Gutenberg, 2015). Este un fel aparte de a înțelege și performa discursul poetic, în tradiția marii poezii creștine din literatura română. Titlul însuși al volumului este, după cum se poate vedea, un ecfonis devoțional al psalmistului (Ps. 17, 1) care, transpus în liturgica bizantină, a dat un imn de o rară și negrăită frumusețe.
            Poemele lui Traian Velea sunt construite ca tot atâtea comentarii sermonizante la unele locuri biblice binecunoscute, mai restrânse ori mai cuprinzătoare, propoziții sapiențiale condensate la imperativ ori veritabile pericope in extenso, precum și enunțuri autoreferențiale. Ironia sa atinge uneori culmi de sarcasm arghezian ucigător, în mimarea felului comun de a-L reprezenta pe Dumnezeu: „Mii de ani m-am întrebat, ca vita, / Oare-n care ceruri locuiești / Și de multe ori m-a împins ispita / Să mă sui, să văd cum mai trăiești // Eu mi-am tras o vilă cu trei caturi / Patru miliarde de <pitici> / Și-un hotel cu două mii de paturi / Poți să vii să locuiești aici !” (Locuința lui Dumnezeu). Sentimentul culpabilității și al autodamnării este prezentat în același fel: „Cincisprezece arginți cer azi pe Tine / Nu urc prețul cu nimic mai sus. / Nimeni nu-i mai ticălos ca mine: /  Doamne, eu Te vând la preț redus !” (Vino, Doamne !). Alteori, ne aflăm în fața unui patetism numai aparent desuet, aer de aedificatio și tămâie exprimat nu fără forță poetică: ”A pierit și Marea, cum a zis profetul… / De-ai umbla pe ape n-ai pe ce călca… / Dar în ochii-mi sarbezi port Ghenizaretul: /  Hai și calcă, Doamne, pe retina mea!” ( … Și Marea nu mai este).
            Desigur, Dumnezeu este Absolutul în sine dar Lui, ca Absolut, nu se poate să-I lipsească absolut nimic, inclusiv Relativul. Relativitatea lui Dumnezeu la percepția umană asupra Lui poate să dea efecte imagologice grotești, precum în mentalul fetișist, idolatru, superstițios, interlop: (...) „Mersi că toată Franța mă cunoaște / Și că din multe m-ai făcut scăpat / Căci eu Te port, Cristoase, ca pe moaște / La cheile merțanului furat” (De la mare). In extremis, este de admis că tocmai această relativitate îl va fi făcut pe un Friedrich Nietzsche să tragă semnalul de alarmă: „Dumnezeu este mort!”, cu determinarea mai îndeaproape că, într-o lume greu secularizată, nu filosoful sâvârșește înfricoșătorul deicid, ci noi înșine îl ucidem pe Dumnezeu, fiecare dintre noi, în inimile noastre.
            Din cealaltă parte, viața finită a omului, trăită fără o stea fixă călăuzitoare și fără reperul moral imobil al divinității, intră în derivă și ne înșeală așteptările de autenticitate cu falsitatea și cu facticitatea, viața ne înșeală cu moartea și atunci viața devine „curvă” în sensul înțelepciunii populare și al desfrânatei din Apocalipsă, motiv de ceartă cu Bunul Dumnezeu în maniera nefericitului Iov al Vechiului Testament: „Ce să-Ți mai reproșez acuma, Doamne, / Când nici a mă încinge nu mai pot... / Mai lasă-mi una-două toamne / Și cheamă-mă apoi să-Ți spun chiar tot / (...) La urma urmei asta mai rămâne: / Iartă-mi spurcata gură dacă poți / Ești cel mai mare proxenet, Bătrâne: / Aceeași curvă ne-o trimiți la toți!” (Despre toate cele...). 
            Venit în sfera eterată a poeziei religioase în siajul unor autori mari precum Tudor Arghezi sau Ioan Alexandru, Traian Velea este fără îndoială un poet cu o originalitate reală, unul care și-a găsit tonul, soluția constructivă, ritmul și tehnica prozodică, dar mai cu seamă universul propriu de teme, simboluri și (des)cifrări. Un poet matur, care a trăit o viață – ca judecător și avocat – în labirintul infernal, urmuzian al instituțiilor care împart dreptatea pe pământ, dar care lăntric a trăit tot timpul cu nostalgia Ideii de Adevăr dumnezeiesc, care plasează înțelesurile ultime și împăcarea sufletului omenesc în adâncul mării, adânc care rămâne veșnic liniștit (Wittgenstein dixit), oricât de mari și de zbuciumate ar fi valurile de la suprafață.  


 Nicolae IUGA          

luni, 29 iunie 2015

Lansare RĂTĂCIND CU EUTERPE PRIN LUMINA LUI GUTENBERG + Revista NORD CULTURAL

Va asteptam la lansarea cartii tanarului si talentatului nostru coleg de cenaclu, Marian Hotca
  • Lansarea revistei NORD CULTURAL, Nr. 10, Anul IV, ianuarie-iunie 2015
Redactor-şef: lect. univ. dr. Delia-Anamaria Răchişan
  • Lansarea volumului de versuri: RĂTĂCIND CU EUTERPE PRIN LUMINA LUI GUTENBERG
Autor: Marian HOTCA
Locul desfăşurării: Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu”, Baia Mare, Salonul Artelor, ora 13.00
Data: Marţi, 30 iunie 2015

Vă aşteptăm cu drag!!!

sâmbătă, 27 iunie 2015

Cenaclul Scriitorilor Maramureş din 27 iunie 2015

 Frumusețea unei zile nu constă neaparat dintr-o zi senină, cu toate că, de această dată, în afară de faptul că erau poeții la rând cu cititul creației, dar poate că în cinstea creațiilor lor, Domnul a dat aceasta zi minunată după o săptămână de ploi și chiar zăpadă la… Predeal.
Deşi clima a îndulcit atmosfera poetică del a Cenaclul nostru, ceea ce toți au considerat că este un semn bun, atât pentru creație, cât și pentru poeții noștri.
  După un frumos cuvânt de "bun venit", doamna scriitoare ing. Florica Bud, președintele Cenaclului Scriitorilor Maramureş, roagă pe poetul Ioan Potop (foto), ca înainte de-a își citi creația să facă un scurt excurs al vieții și creației domniei sale. Domnul Potop face o scurtă și frumoasă expunere  a subjugătii vieții pe tărâmul poeziei, expunere din care reiese că dragostea pentru natură și semeni, l-a dus la așterne gândurile sale bune și protectoare în versuri, în revărsarea sentimentelor nealterate pentru această cauză, a iubirii de oameni și a naturii. Dă citire unui buchet de poezii, care aduce laudă omului, naturii, nestematelor frumuseți ale acestora, care în momente de extaz, te împing la alegerea unor sensibile cuvinte, prin care să poți exprima desăvârșirea, atât de profund exprimată, că uneori cititul se suprapune cu lacrimile, momente de adevărată creație. Poeziile citite au mișcat asistența care a binevoit să asculte și asiste la astfel de perle. Dacă in poezia obișnuită toate se înclină în fața iubirii, aici avem o dragoste în care este cuprinsă iubirea de oameni, iubirea de minunile oferite de Domnul și date Omului. Această mişcare în care planurile care sunt versatile omului și în care operează el, se includ in dragostea ce ne poartă Domnul fiecăruia.
    Prima luare de cuvânt a fost a domnului Iuga, alias Ion Bogdan, care i-a făcut pe marginea lecturarii două epigrame. În epigrame cere mai multă poezie și mai puțin materializată în definiții tehnice.
    Doamna Ileana Ștețco, nu consideră că aceste versuri pot fi considerate poezii.
    Doamna Angela Micle spune că totuși era mai bine dacă se citeau aceste versuri înainte de-a fi și tipărite, ocazie cu care se mai puteau și îmbunătăți cu folos.
    Profesoara Bety Kirkmaier, este impresionată de sinceritatea versurilor, recomandă să lase laturile științifice ale profesiei si să își toarne sufletul și simțirile în poezie. Chiar dă unele explicații concrete la reluarea unor poezii pentru a fi mai sentimentale, mai sufletiste, mai sincere.  Prețuiește munca domnului profesor Ioan Potop.
    Doamna prof. dr. Terezia Filip, ca un fel de scuză, domnia ei este puțin distantă, deoarece cunoaște mai puțin cenaclul, dorește să se prezinte materialele înainte de Cenaclul Scriitorilor. Consideră că “domnul I. Potop este în căutarea sinelui în poezie și este posibil ca să reușească poezia pe care și-a dorit-o. Nu trebuie neglijat cititul cărților din orice domeniu. Foarte multă sensibilitate și emoție, dar probabil că formula de punere în valoare a dorințelor sale trebuia să fie într-altfel. Poate că era necesară o pornite inversă a abordătii acesteor dorințe”.
    Tot Domnia ei ne prezinta al treilea volum a lui Baky Ymeri, "Anotimpul Iubirii", volum bilingv. Este un volum scris de o persoană elevată. A avut bucuria să afle nume cunoscute, pe care îi cunoștea când încă numele lor nu rezonau în literatură. Acum are bucuria să afle că mulți din aceștia au devenit nume în cultura țării. Este impresionată de doamnele Florica Bud și Bety Kirkmaier, care acum au simboluri și metafore care le sunt specifice. Reia pe poetii cunoscuți de Domnia sa, cărora le face câte o scurtă caracterizare. După ce a discutat puțin despre Gavril Ciuban, i-a venit rândul  poetei Ileana Ștețco  careia i-a "aflat râul",  Ioan Dragoș, cu "pădurea orașului" și ceilalți care au compus acest volum, Muste...Scheianu, Angela Micle Mureșan care a impresionat-o. Ioan Bogdan, ne felicită și ne urează și alte succese în activitatea noastră. Dacă cenaclul este “o școală să nu uităm să fim și toleranți”.
    Domnul Toma Gross Rocneanu spune ca la noi, în cultura noastră, dragostea pentru fenomenele naturii, pentru Marea iubire a lui Dumnezeu, pentru fiecare obiect sau viețuitoare, încă nu este comună. La japonezi nu se pot căsători, până mirele nu vede cum creşte piatra. Despre astfel de lucruri ne pregătește domnul Ioan Potop, deci dacă nu cunoaștem ceva, nu trebuie de desființat. .Potop a înțeles încrengătura între dragostea Domnului pentru om și pământul de care ne folosim. Este stilul lui și probabil că dacă se va face înțeles de mai mulți va fi și mai mult apreciat
    Domnul Vasile Tivadar spune că poeziile par a fi traduceri, care el le numește o tolerare în poezie, este bine să mai fi consiliat de poeţii consacrați. A riscat, cu toate că nu s-a făcut de rușine.
    Cu asta "Anul literar" îl încheiem cu rezerva că, dacă vor fi lansări de carte să facem efortul de-a participa toţi membrii lui.
    Doamna ing Florica Bud, președinta de cenaclu urează tuturor sănatate și putere de creaţie.

                                                                               Toma G. Rocneanu

vineri, 26 iunie 2015

„Prietenii literare” la Sibiu, cu scriitori maramureşeni

În organizarea Bibliotecii Judeţene „Astra” Sibiu, a Cenaclului de la Păltiniş şi site-ului literar „eCreator” Baia Mare, sub egida proiectului cultural „Prietenii literare” în data de 26 iunie 2015, ora 13,30 la Biblioteca Judeţeană „Astra” Sibiu va avea loc o întâlnire scriitoricească la care participă nume de marcă din Maramureş: Ioan Romeo Roşiianu, Marian Ilea, Nicolae Scheianu, Vasile Muste, Dorel Macarie, Vasile Morar şi Emanuel Luca. Felicitări!


                                                                                  Gelu Dragoş

miercuri, 17 iunie 2015

Lunea Artelor. Expoziția de pictură „Conversații cu albastru” a artistei plastice Daniela Nedelea

Teatrul Municipal Baia Mare vă invită, în data de 22 iunie, de la ora 19, la o nouă ediție a Lunii Artelor, care vă propune vernisajul expoziției de pictură „Conversații cu albastru” a artistei plastice Daniela Nedelea. Expoziția va avea loc în foaierul Teatrului Municipal, iar intrarea va fi liberă. Vor prezenta lucrările și pe protagonistă sculptorul Aurel Cucu, șeful Secției Păpuși a Teatrului Municipal, și actorul Andrei Dinu. 
„Dacă pentru Picasso albastrul semnifica o perioadă tristă, pentru mine nu are această semnificație; pentru mine înseamnă amintire, înseamnă marea (în special Mediterana). Albastrul înseamnă creativitate, liniște. Am folosit diverse nuanțe de albastru: albastrul din sufletul meu. Unora le plac alte culori: roșu, verde, negru. Pentru mine există albastru de vară, albastru de iarnă… Eu voi fi mereu o pictoriță de albastru. Albastrul se va regăsi în cele mai multe lucrări ale mele. Mi-a plăcut să îmbin mai multe tehnici care de regulă nu se îmbină: uleiul, acrylic, creionul. Cred că arată destul de interesant, deoarece aceste stranii combinații dau un aspect original lucrărilor. În ultimul an însă am pictat mai mult cu şpaclul, picturile rezultate fiind “cărnoase” iar eu nu regret vopseaua folosită și sper ca lucrările mele sa vă placă, pentru că sunt pline de energie. Cred că această energie se transmite privitorului. Par o evadare într-o lume optimistă”, mărturisește artista.
Daniela Nedelea este cadru didactic și membră a Asociației Artiștilor Plastici „Alexandru Șainelic”. Născută într-o familie de evrei dintr-un mic oraș din Moldova (Odobeşti), pictează de când se știe, dar evoluția ei artistică începe la grădiniță (când a obținut un premiu sub formă de fluture albastru) și se termină (ca pregătire) odată cu absolvirea Liceului de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” București. A urmat cursurile Universității Tehnice Cluj-Napoca, într-un vādit contrast cu aptitudinile ei artistice. Este căsătoritā cu un maramureșean, motiv pentru care a ales să locuiască în Ardeal. Este profesoară la Liceul de Arte din Baia Mare și la Colegiul Economic „Nicolae Titulescu”, unde predă informatică. „Timpul a fost în favoarea mea, căci nu mi-a știrbit și alterat pofta de cunoaștere și de pictat, pentru că în afară de orele de informatică am avut ore de desen, arta vestimentației, educație tehnologică, unde am putut să îmi pun în valoare talentul, imaginația, creativitatea și mai ales să îi învăț asta și pe elevii mei. Însă de pictat tablouri care să fie expuse și dorite de alții s-a întâmplat după moartea mamei. Fără pictură nu cred că rezistam. A fost ca un fel de terapie care m-a ajutat să umplu golul din suflet lăsat de plecarea ei. Tot timpul am sentimentul că ea mă ajută și mă protejează de undeva din altă dimensiune”. Pentru că dorea ca pictura să fie mai mult decât un hobby a făcut mai multe cālātorii de documentare, în Italia (Roma), Spania (Malaga - orașul lui Picasso, Barcelona), Viena, Praga, Paris, colonia de pictori Saint-Paul-de-Vence, Portugalia, Amsterdam, Geneva, Copenhaga. A îndrăznit mai mult și, prin intermediul pictoriței elvețiene Katharina Seiterle, dar și în urma selecțiilor a ajuns să facă parte din tabere de creație internaționale în Franța (Corsica - pictură pe mătase), Italia (Sardinia) etc. Perioadele petrecute în taberele de pictură au marcat-o profund în activitatea artistică, rezultatul acestora fiind expoziția «Conversații cu albastru». Expoziția a fost prezentată și la Cluj-Napoca, la Librăria Diverta, unde a fost deschisă în perioada 19 martie – 9 aprilie.
 

                                                                                                                                  Anca GOJA